Bodycam-urile Poliției Locale: între (pseudo)eficiență administrativă, GDPR și dreptul la viață privată

La data de 15 ianuarie 2026, a fost publicată în Monitorul Oficial o modificare legislativă prin care Poliția Locală din România dobândește dreptul legal de a utiliza camere video personale (bodycam-uri) în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Măsura este prezentată de legiuitor ca un pas necesar pentru creșterea eficienței activității agenților locali și pentru sporirea transparenței în relația cu cetățenii, în special în situații tensionate sau conflictuale.

Totuși, această modificare nu apare însă dintr-un vid normativ, ci pe fondul unor controverse juridice repetate legate de utilizarea mijloacelor de supraveghere audio-video de către poliția locală. În ultimii ani, mai multe structuri au fost obligate de Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal (ANSPDCP) să renunțe la camerele portabile sau fixe, tocmai din cauza lipsei unui temei legal clar și previzibil, conform cerințelor Regulamentului (UE) 2016/679 (GDPR).

În aceste cazuri, autoritatea de supraveghere a constatat că prelucrarea datelor cu caracter personal se realiza fără o bază normativă suficient de precisă și fără respectarea obligațiilor de transparență și a drepturilor persoanei vizate.

Noua reglementare încearcă să corecteze această situație prin introducerea articolelor 39¹–39³, care stabilesc cadrul general al utilizării bodycam-urilor de către poliția locală. Legea definește scopurile prelucrării datelor (apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, protejarea proprietății publice și private, prevenirea și descoperirea infracțiunilor), limitează durata stocării înregistrărilor la 6 luni, instituie obligații de instruire a personalului, evaluări periodice realizate de responsabilul cu protecția datelor și controale din oficiu ale ANSPDCP. Totodată, sunt prevăzute sancțiuni disciplinare, contravenționale sau penale pentru încălcarea acestor dispoziții.

Deși, în teorie, modificarea legislativă pare că poate ajuta la prevenirea infracțiunilor, problema centrală a noii reglementări o reprezintă dispoziția potrivit căreia informarea persoanelor vizate se realizează „în măsura în care circumstanțele permit”.

Această formulare introduce un grad ridicat de incertitudine juridică și riscă să golească de conținut una dintre cele mai importante obligații impuse de GDPR: transparența prelucrării datelor și respectarea drepturilor persoanei vizate.

Potrivit Regulamentului general privind protecția datelor, colectarea de date cu caracter personal prin mijloace de supraveghere audio-video presupune, ca regulă generală, informarea persoanei vizate înainte sau cel târziu în momentul colectării datelor. Excepțiile de la această regulă sunt limitate, strict interpretate și nu pot fi formulate în termeni vagi sau discreționari. O informare condiționată de „circumstanțe” nedefinite lasă loc arbitrariului și este incompatibilă cu principiile legalității și previzibilității normei.

Această interpretare este consolidată de jurisprudența recentă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat că datele colectate prin intermediul camerelor purtate pe corp sunt considerate date obținute direct de la persoana vizată. În consecință, operatorul are obligația de a furniza imediat informațiile prevăzute de art. 13 GDPR, tocmai pentru a preveni apariția unor practici de supraveghere ascunsă. Informarea trebuie să fie reală, efectivă și accesibilă, nu pur formală sau eventuală.

Din perspectivă juridică, consecința unei incompatibilități între norma națională și dreptul Uniunii este una clară. Principiul supremației dreptului UE impune instanțelor naționale obligația de a lăsa neaplicată dispoziția internă contrară, fără a fi necesară abrogarea formală a acesteia. Această regulă este constant reafirmată în jurisprudența CJUE și are efect direct în ordinea juridică internă.

Înregistrările realizate cu încălcarea obligațiilor de transparență prevăzute de GDPR pot fi considerate probe obținute nelegal, susceptibile de a fi excluse din proceduri contravenționale sau judiciare. Astfel, utilizarea bodycam-urilor fără informare clară și vizibilă nu doar că expune autoritățile locale la sancțiuni din partea ANSPDCP, dar poate submina chiar scopul pentru care aceste dispozitive sunt introduse, respectiv acela de a furniza dovezi obiective.

În plus, o aplicare extensivă și formalistă a noii legi riscă să transforme GDPR dintr-un instrument de protecție a drepturilor fundamentale într-un simplu obstacol birocratic, percepție alimentată nu de textul regulamentului, ci de aplicarea sa improprie. Problema reală nu este existența normelor europene, ci modul în care acestea sunt respectate de autoritățile publice și încercarea de eschivarea de la respectarea drepturilor cetățenilor.

Dincolo de raportul dintre dreptul național și dreptul Uniunii Europene, se conturează și o problemă de ordin constituțional. Art. 26 alin. (1) din Constituția României(respectiv art. 8 Conv.E.D.O.) prevede că autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată. O normă care permite înregistrarea audio-video a cetățenilor fără o informare efectivă și previzibilă poate reprezenta o ingerință disproporționată în acest drept fundamental.

Din această perspectivă, dispoziția care condiționează informarea de „circumstanțe” ar putea face obiectul unei excepții de neconstituționalitate, în măsura în care nu oferă garanții suficiente împotriva unor ingerințe arbitrare ale statului în viața privată a persoanelor.

Din punct de vedere practic, utilizarea bodycam-urilor în baza noii reglementări comportă riscuri juridice semnificative. În lipsa unor proceduri clare de informare, a unor semnalizări vizibile și a unor reguli operaționale conforme cu GDPR, autoritățile locale se expun nu doar sancțiunilor administrative, ci și unor litigii generate de aplicarea unei norme naționale incompatibile cu dreptul Uniunii Europene.

Pentru cetățeni, riscul este acela al normalizării unei forme de supraveghere insuficient reglementate, în care dreptul la viață privată este relativizat în numele eficienței administrative. Or, eficiența nu poate justifica derogări generale de la drepturi fundamentale, iar tehnologia nu poate fi utilizată în afara unor limite juridice clare.